De prin lume cautate,  Oameni

Trecerea de pietoni de la Romană II

Ieri mă chinuiam să îți scot din părul maroniu ultima frunză a toamnei. Azi prind fulgii cu palmele tale. Nu vreau să ajungă pe asfalt. Vreau să mai văd zebra aceasta ce mă duce către tine. Nu vreau să îți pierd urma din cauza unui început de iarnă grea, nu vreau gerul să-mi înghețe ce a mai rămas din inimă. Vreau pătura aceea groasă cu franjuri, – da, da, aceea crem – să vii să o înfășori în jurul meu și să îl așteptăm pe Moș Nicolae împreună. Vreau să mă prefac că dorm pentru a te lăsa să o faci pe Moș Crăciun și să îmi pui portocalele acelea gustoase de la piață sub brad. Vreau să îmi spui să mergem la colindat la oameni necunoscuți și să ieșim la răsărit pe 25 decembrie, pentru că răsăritul trebuie văzut mereu, nu doar vara. E asemeni șanselor pe care ni le oferim noi. Trebuie doar să le descoperim, trebuie să le dăm ocazia să se ivească și să le trăim.

E 27 octombrie. Înghit în sec și sun la ușă cu un buchet de lalele. Rămâne surprinsă, dar ochii ei căprui râd fericirii. Își apropie nasul perfect de trup și mă privește plăpând. Mă strânge în brațe, iar eu îi sărut fruntea și mâinile fine. Îmi spune că a pregătit masa pentru noi azi, însă vrea să discute despre mâinele nostru. Tremur. Iubesc femeia asta pentru fluturii din stomac pe care îi am și după 5 ani, pentru dinții ei perfecți ce-i fac zâmbetul unic, pentru ochii migdalați ce ascund durerea zilelor ce vor să vină și a celor ce au fost, pentru buzele-i moi și suave ce mi ating obrajii ce ar vrea să se transforme-n gură, pentru copilul din ea, pentru tăria de care dă dovada, pentru senzația de te mai vreau iar și iar. 

– Vreau să încetăm.

– …

– Trebuie să iei tot și să pleci. Nu îți uita nimic. Ia cu tine și parfumul pielii tale, mângâierile tale, cuvintele și necuvintele, amintirile, umbra ce se ascunde după draperia verde… ia cu tine tot…

– …

– Dar…  ia-mă cu tine în priviri, în atingeri, în gând.

– Nu pot.

Ușa se închide și eu fac ce-mi cere, pentru că-i aparțin mai mult decât crede ea și mai mult decât știe corpul voluptos. Fie retrăiesc momentele, fie e doar un vis. Fie fuge, fie se joacă. De ce nu-mi oferă brațele ei să mă poarte toată viața și câteva cuvinte să-mi schimbe speranța? De ce nu poate să mă ia în valiza ce trece granița și să ne construim acea casă cu prispă la care visăm?

Azi corpul voluptos e în spatele meu. Așternutul nu își are locul peste amândoi. Tremur în continuare. Ea crede că e de la frig.

[youtube https://www.youtube.com/watch?v=bcn5TpaRG_Q?list=PLo7q4-QKSwa8FM96P85CXxPzjS_roUKWL&w=560&h=315]

48 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *