Viata in trei

Un pupic să treacă buba

Din vacanță nu poți să te întorci oricum, ci cu o amintire de neprețuit – “buba”. Buba este prietena cea mai bună a copilului, pentru că sunt de nedespărțit. Vorbesc despre acea julitură care îți face copilul să plângă jumătate de oră dacă chiar îl doare ori cinci secunde dacă e mai multă dorință de “ia-mă în brațe să îți spun ce am pățit”.

Prima julitură a Ștefaniei a fost într-un muzeu din Benalmadena, Spania și aparent a trecut durerea instant. Ne-am gândit că i-a distras ceva atenția și a uitat de lovitură. A doua zi, de mână cu bunica, se trage domnița să își arate independența. Dar mersul pe un drum denivelat și nițel înclinat a costat-o o “bubă” mare și dureroasă cu plânsete, vânătăi și mult tam-tam. După ce se vindecă fata noastră cuminte (proces ce a durat vreo lună), se gândește că nu se poate să nu se mai lovească încă o dată și uite așa e în permanență cu genunchii tatuați.

Aceste “semne de bună purtare”, cum sunt numite de către strămoșii noștri, sunt cel mai bun mod de a vedea că ai un copil activ și fericit. Dacă copilul vrea să fugă, să fugă. Dacă vrea să simtă podeaua muzeului, să o facă. De ce să mergem la un atelier senzorial când genunchii ei doresc să simtă diverse texturi din zonele în care ne plimbăm? Dacă pe copil asta îl face bucuros, atunci mami e împlinită și copilăria fericită (excepție câteva minute de plânsete).

Atenție! Acest text este scris la începutul aventurii. Juliturile au fost minore, iar relația cu “buba” este la început.

Și la final un video drăguț: un pupic să treacă buba.

Sursă video: Youtube, Levi and Aleksi
Please follow and like us:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *